Impactul trecerii la nivel de seniori asupra tinerilor fotbalisti
8 aprilie 2017
Interviu de 3 puncte cu Mihai Paul
22 aprilie 2017

Privarea copiilor de beneficiile sportului – consecinta practicilor educationale defectuoase

Am considerat ca fiind utila abordarea acestei teme dupa ce am ascultat povestirile mai multor familii….

Parinti cu ingrijorari diverse vis-a-vis de cei mici, printre cele mai comune fiind timpul indelungat petrecut de acestia pe gadgeturi, refugiul lor in spatial virtual, tulburarile de alimentatie, probleme legate de concentrare, tulburari de comportament, timiditate si retragere sociala sau accese de furie. Insa ce am observant ca au in comun toti acesti copii este lipsa activitatii sportive, iar ceea ce mi-a retinut atentia a fost complexitatea si diversitatea justificarilor oferite de catre apartinatori, cu privire la acest aspect. In cele mai multe cazuri, parintii atribuie vina celui mic, spunandu-mi ca el refuza sa mearga sau nu mai doreste sa continue practicarea sportului, fara a constientiza faptul ca acesta este rezultatul practicilor parental-educationale adoptate. Pana la varsta de 3-4 ani mediul familial constituie cadrul de baza, in care se petrece socializarea primara a copiilor, ulterior acestia se vor integra tot mai activ in mediul social si cultural din care fac parte, asimiland astfel noi modele de viata si experiente. Perceptia fata de sport atat a familiei precum si a celor din jur, care interactioneaza cu copilul, poate fi un bun predictor asupra atitudinii lor de a se implica sau nu in activitatile sportive.

Desi intreaga perioada a copilariei este dominata de dorinta de joc, cei mici fiind energici si gata oricand de actiune, totusi asistam, din ce in ce mai mult in ultimii ani, la o lipsa cronica de implicare a acestora in activitatile sportive. Insa cum ar putea fi altfel daca adultul zilelor noastre trece peste etapele fundamentale ale dezvoltarii, care sunt bine structurate, daca activitatile de joc in aer liber sunt inlocuite tot mai frecvent cu diverse alte activitati?

Atata vreme cat parintele/educatorul/antrenorul nu reusesc sa descopere si sa utilizeze modalitati cat mai variate de stimulare a interesului pentru sport, cat timp in familie atitudinea de devalorizare a educatiei sportive precum si lipsa culturii sportive vor persista, cat timp importanta activitatilor sportive este minimalizata, iar conduita adultului nu este adaptata stadiului de dezvoltare, nevoilor copilului precum si interesului superior al acestuia, procesul de instrainare de activitatile sportive nu se va opri.

Competenta parentala are rol determinant in ceea ce priveste educatia sportiva a micutilor. Cum prin practicile parentale adoptate ajungem sa instrainam si sa indepartam copiii de activitatile sportive (de cele mai multe ori ireversibil) privandu-i astfel de beneficiile sportului vom analiza in continuare.

  • Un pattern de comportament frecvent intalnit in zilele noastre si care ,,fabrica”din ce in ce mai multi copii fragili si inactivi raportandu-ne la activitatea sportiva, dar nu numai, este cel al adultului hiperprotector, anxios- parintele catastrofic. Este cel care vede peste tot numai pericole,incercand obsesiv sa-si protejeze copilul,fiind permanent in alerta. Orice initiativa a micutului este atent controlata. Intotdeauna este disponibil sa ofere ajutorul chiar si in situatiile cand nu este necesar sau cel mic nu il solicita. Pentru acest adult, orice activitate sportiva pe care copilul ar fi dispus sa o desfasoare-aici ma refer chiar si la simple activitati de joc in aer liber-reprezinta un risc prea mare de accidentare. Sunt acele persoane care invadeaza prezentul copilului fie cu propriile lor experiente negative din trecut, fie cu propriile frici si temeri, construind astfel imagini anticipative eronate. Sunt cei care dau copiilor, ca tema pentru viata, toate obsesiile si fricile lor. Mai mult, actionand astfel in mod repetat ajung sa programeze ,,dezastrul”, predictiile lor pesimiste cu privire la accidentari uneori se adeveresc (profetia care se va indeplini), intarindu-le astfel convingerea ca practicarea sportului pune in pericol sanatatea.

De cele mai multe ori au tendinta de a exagereaza efectele unei banale accidentari. Grija si teama excesiva ii deteremina sa puna in act o serie de comportamente, cea mai frecventa fiind conduita de evitare, limitand accesul micutilor la diverse jocuri in aer liber si redirectionandu-i catre activitati cu riscuri mai mici de accidentare (de obicei activitati statice-construit, vizionat tv, lego, desen), ajungand, in acest mod sa-si creasca copilul in captivitate. Atitudinea hiperprotectiva va induce adultului un fals sentiment de confort si control, iar copilului ii va eroda increderea in propriile forte. Astfel este favorizata aparitia indoielii iar experientele si competentele copilului, atat de necesare in procesul de dezvoltare, vor fi puternic limitate.

  • Un alt comportament toxic este al adultului hipercritic, vesnicul nemultumit. Este cel care se focuseaza pe greseli, transmitand constant un ,,sindrom al esecului”(Forquin,1982), orice ar face copilul in sportul in care s-a initiat nu este bine. Este cunoscut faptul ca, in momentul in care sunt criticati, intra in actiune sistemul de alarma, iar capacitatea copiilor de a gandi este inhibata, astfel incat nu vor invata nimic, ceea ce va duce la repetarea acelorasi greseli, desi li s-a atras atentia. In acest context, fie parintele, fie antrenorul, percep copilul ca fiind incapabil sa practice sportul ales, ii transmit mesaje de genul ,,tu nu esti bun, nu ai de ce sa mai vii ca pierdem timpul degeaba, nu esti facut pentru sport.. “, fie il vor ironiza sau devaloriza in mod constant, de multe ori chiar in fata colegilor de echipa. Cum la varsta de 6 ani se manifesta criza de prestigiu (disconfortul pe care-l traieste copilul ori de cate ori este mustrat in public) alaturi de o scadere a increderii in propriile forte, rezultat al devalorizarii si riducularizarii constante, precum si diminuarea motivatiei intrinseci pot determina retragerea din viata sportiva.
  • Conduita democratic-permisiva: o intalnim la parintii care nu impun reguli, limite sau atunci cand sunt impuse se va ajunge la compromisuri. Copiilor crescuti in aceste familii le va fi dificil sa se adapteze regulilor pe care le presupune practicarea unui sport, ceea ce va duce la abandon. Daca nu a invatat in familie sa respecte reguli, atunci de ce ar face-o in afara ei?
  • Cu totii stim ca puterea exemplului este stimulatoare, copiii avand nevoie mai mult de modele decat de critici. Insa atata timp cat adultul nu reprezinta un exemplu, in ceea ce priveste conduita sportiva, fie nu practica nicio forma de sport avand o viata sedentara, nu urmareste emisiuni sportive, nu este interesat de competitii sportive, nu experimenteaza emotii si trairi specifice unui eveniment sportiv, subiectele sportive lipsesc in discutiile din casa, nu are o cultura a sportului, atunci probabilitatea ca propriul copil sa–l copieze este foarte mare.
  • Adultii ale caror expectatii nu sunt in acord cu capacitatile copilului raportate la stadiul dezvoltarii pot determina retragerea prematura si indepartarea de sport ca urmare a epuizarii psihologice, povara de asteptari pe care copilul este nevoit sa o care fiind mult prea grea. Sunt acei adulti care pun o uriasa presiune pe copii, predandu-le o lectie a reusitei pe care ei niciodata nu au fost in stare sa o atinga.
  • Sa nu uitam nici de adultii care, fie din frica de a nu-si pierde jobul, fie din exces de zel sau datorita faptului ca serviciul reprezinta o reala pasiune, ajung sa-si petreaca o mare parte a timpului in scop profesional. Tot aici ii putem include si pe cei ce nu-si manageriaza bine timpul de lucru, categoria celor care, „nu au timp niciodata”. De obicei acestia au cultura sportiva, stiu care sunt beneficiile practicarii sportului insa datorita ,,lipsei timpului” nu se pot implica in sprijinirea copiilor, nefiind niciodata disponibili sa-i duca la baze sportive, sa participle la competitii, sa se identifice cu trairile micutilor. De cele mai multe ori, chiar daca sunt langa copil din punct de vedere fizic, lipsesc afectiv, fiind preocupati de propriile ganduri de gestionare a problemelor profesionale, initiaza discutii telefonice interminabile cu acelasi scop, privand astfel micutul de experiente emotionale autentice. In acest context copilul se va orienta, cel mai probabil spre lumea virtuala pentru a cauta ,,disponibilitatea altcuiva”.
  • Adultul inconsecvent – mereu in dubiu cu el insusi, analizandu-si mereu atitudinea, este cel care nu este consecvent cu propriile decizii, alterneaza intre a vrea si a nu vrea ca cel mic sa practice un sport, uneori considera ca practicarea unui sport poate fi benefica, dar mai apoi, se razgandeste si prioritizeaza alte domenii (in mod special cel academic). Este adultul usor influentabil de mediu. Daca la un moment dat este de acord sa ofere sprijin copilului, ulterior, in urma unor argumente oferite de cei din jurul sau (familie extinsa, colegi) care devalorizeaza sportul si minimalizeaza importanta lui, va ajunge sa-si modifice decizia initiala. Tot aici am putea sa-i incadram si pe cei care, desi initial si-au indreaptat copilul spre un sport, la un moment dat isi modifica decizia deoarece cei din jurul lui-alti parinti, antrenor etc-il influenteaza negativ spunandu-i ca cel mic nu este facut pentru sport sau el insusi isi eticheteaza propriul copil ca fiind lipsit de calitati, il devalorizeaza prin raportarea la egali, ajungand astfel sa-l retraga din viata sportiva. De obicei aceasta categorie de adulti se confrunta cu probleme legate de incredere si stima de sine.
  • Adultul rigid, cel care nu-si consulta copilul cu privire la sportul preferat, nerespectandu-i dreptul fundamental de a fi ascultat, impunand propriile opinii, convingeri, perceptii. Isi va indreapta copilul spre ramuri sportive ce nu prezinta interes pentru cel mic, care nu sunt in acord dorintele si caracteristicile lui, impotriva propriei vointe, fara a tine cont de particularitatile individuale ale acestuia. Aceasta atitudine se datoreaza faptului ca insusi adultul a esuat in practicarea sportului respectiv sau respectiva ramura sportiva aduce beneficii materiale sau este in trend. Reprezinta categoria celor care transfera micutilor proiecte pe care ei insisi le-au ratat. Lipsa de motivatie, frustrarile acumulate, sentimentul de revolta determina, in timp, retragerea copilului din viata sportiva.
  • Adultul abuziv. Din pacate, conduita abuziva este foarte frecvent intalnita, atat in randul familiei, cat si in randul antrenorilor sau profesorilor. Avand in vedere faptul ca aceasta atitudine necesita o abordare mult mai profunda, vom aloca un articol, doar pe aceasta tema.

Cu siguranta ca exemplele pot continua. Este probabil ca multi dintre cititori sa se regaseasca printre tipologiile mentionate insa problema apare numai cand o trasatura devine dominanta, constanta in timp si se rigidizeaza. In acest context este ineevitabila indepartarea copiilor de sport fie din stadiul in care de abia si-au manifestat dorinta, interesul, din stadiul de initiativa sau chiar in momentul in care copilul deja practica o forma de sport. Carentarea sportiva plaseaza minorul in zonele de risc: devin sedentari, favorizand aparitia obezitatii, cat si a altor probleme de sanatate asociate, se refugiaza in spatial virtual, favorizeaza aparitia diverselor patologii. Acestea, de fapt sunt si problemele pentru care multe familii se adreseaza ulterior unui specialist.

In concluzie, o schimbare de atitudine din partea adultului, fie el parinte, bunic, antrenor sau profesor, adoptarea unei conduite suportive in ceea ce priveste educatia sportiva va stopa degradarea sistematica a calitatii vietii minorului si bineinteles, a viitorului adult. Doar astfel cei mici vor avea posibilitatea de a se bucura de toate beneficiile sportului.

 

Articol realizat de:

Luminita Radulescu-Psiholog Sportiv

Razvan Radulescu -Psiholog Sportiv

Date de contact: 0729.854.608/0722.682.198

 

.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

15 − = 5