Sergiu Hanca, un model de reusita in fotbalul romanesc
21 mai 2017
Iulian Stamate trecut, prezent si viitor
25 iunie 2017

Spaga si vointa de putere in sportul romanesc

De ce am ales acest titlu?

Este simplu: uitati-va la tot ce se intampla in sportul romanesc si veti intelege singuri!

Probabil ca v-ati saturat sa tot auziti scuze si argumente fatarnice care sa justifice situatia prin care trece sportul in ultima perioada, dar daca ati arunca o privire de sus in jos, veti observa ca, cu cat ajungem mai spre baza piramidei, acolo unde incepe procesul de selectie si formare a sportivilor, lucrurile stau dezastruos.  Competitiile de juniori devin arena in care niste antrenori anonimi se dau in spectacol, prin gesturi grotesti si se transforma in caminul mediocritatii si al incompetentei celor care ar trebui sa aiba rolul de formatori in viata portivilor. Toate acestea, in conditiile in care rezultatele inregistrate devin rusinea unui sport tot mai incapabil sa se lepede de propriile metehne si neputinte.

Principala cauza a mediocritatii in care se zbate sportul romanesc  este lipsa de educatie! Educatia este cea care iti seteaza sistemul de valori, principiile, nivelul aspiratiilor si iti ghideaza pasii in viata. Lipsa acesteia este cea care a creat contextul propice iesirii la rampa a unor personaje cameleonice, ce  se erijeaza in modele si care in sine sunt niste oportunisti, lipsiti de structura, pe care societatea ii tolereaza sau si mai grav, ii promoveaza, in mod constant.

Tot mai des intalnim oameni lipsiti de principii, moralitate, decenta, viziune si competenta.
Modelul cel mai des intalnit in lumea sportului este cel al antrenorului care le stie pe toate si, in esenta, nu stie nimic.

Probabil, fiecaruia dintre voi, atunci cand cititi aceste randuri va vine in minte cel putin un nume de  astfel de antrenor, care de-a lungul anilor a mancat “o paine” degeaba, a distrus totul in jur, a sacrificat cariera unor sportivi, in favoarea promovarii propriilor interese, fara a avea macar procese de constiinta.

Cum arata portretul unui astfel de antrenor?

Caracteristica numarul unu trebuie sa fie infatisarea de prost. Da, am spus bine, trebuie sa para prost, ca sa lase impresia celor “ de sus” ca este usor de manipulat,  iar celor pe care ii “stoarce de resurse” sa le lase impresia ca “saracul, ce sa faca, daca nu poate mai mult”. In acelasi timp, prostia atat de vizibil impregnata pe chipul lui este rodul lipsei de cultura si de educatie.

Si cum un proverb romanesc spune ca” prostul pana nu-i fudul nu e prost destul”, acesta trebuie sa isi ia un aer autoritar, ca sa lase impresia ca totul este sub control. Mersul trebuie sa fie apasat, pieptul inainte, privirea de vulpe sireata, iesita la vanatoare de gaste, trebuie sa tradeze aerul perfid al celui care se considera atotstiutor.

Si cum isi poate manifesta complexul de superioritate mai bine decat urland ca un animal iesit din hibernare, la tot ce misca? El trebuie sa tipe ca sa se faca inteles si ca sa transmita mesaje, sub pretextul ca “pune suflet si isi doreste mult”.

Alfred Adler, unul dintre parintii psihologiei afirma faptul ca orice complex de superioritate are la baza un complex de inferioritate. Persoanele care afiseaza un aer de superioritate, in esenta apeleaza la astfel de atitudini pentru a-si masca propriile slabiciuni, defecte sau neputinte. Asa se explica agresivitatea fizica sau verbala ( “ Daca mai faci o data te dau afara”, “Te calc in picioare, la urmatoarea greseala”), tot mai des intalnita la antrenorii romani, ca mecanism de compensare a proprii slabiciuni, simtul grandorii propriei persoane ( “Eu stiu cel mai bine”), narcisismul ( “Bai, voi stiti cine sunt eu?” “Voi va uitati la voi cand vorbiti cu mine” sau “ Nu ma cobor la nivelul vostru”) si vointa de putere absoluta ( “Nu ajung eu sus de tot, sa vedeti ce va fac!?”).

Daca va intrebati pe ce se bazeaza „specialistul” din spatele esecului este simplu: pe intimidare. El speculeaza pasivitatea  sportivilor, mergand pe principiul ca „n-are nimeni curaj sa scoata o vorba”, dar si mai grav, lipsa de reactie a parintilor, atunci cand avem de-a face cu juniori. De ce sunt pasivi parintii in fata unor abuzuri?  Fie pentru ca spera ca prin performanta sportiva, copilul sa „ajunga cineva in viata” si odata cu acestia sa iasa si ei din anonimat, inchizand astfel ochii la orice abatere, fie pentru ca ei insisi sunt cei care „finanteaza” favorurile pe care „dom’ profesor” le face odraslei, ceea ce le compromite orice posibilitate de a lua pozitie in fata celor observate.

Ce se ascunde in spatele atitudinii antrenorului parvenit?

Simplu! Un istoric de viata incarcat de esec, invalidari, frustrari si neimpliniri personale, pe care autoritarul antrenor le revarsa pe sportivii cu care lucreza. Mai exact, pentru ca atunci cand era mic era prostul familiei si toti din casa il desconsiderau, ca sa se poata face auzit, atunci cand devine “mare” trebuie sa urle pentru a se impune. Pentru ca a avut lipsuri materiale toata viata, atunci cand va da de o bruma de bani, trebuie sa epateze, sa vada toata lumea cat de potent financiar este el. In acelasi timp, pentru ca lipsurile financiare lasa urme, el trebuie sa agoniseasca “pentru zile negre” si asa apare ideea de “atentie”. O atentie de colo, alta de dincolo si cresc veniturile acestuia, pana cand incepe sa inteleaga ca poate face orice cu banii. Se uita in jur, masina mare are, hainele dichisite are, casuta se transforma, pana domina vecinatatile si ii tresare ideea ca poate cumpara cu bani ceea ce nu a putut face cu mintea. Asa ca primul lucru pe care il face, “ca sa intre in randul lumii” isi fabrica o diploma pe care scrie ce vrea el, ca sa nu mai fie “Nea Gogu” sau “Tanti Leta” ci “Domn’ Profesor!” sau simplu “Doamna”!
Si ambitiile devoratorului de beneficii sociale nu se opresc aici: acum vrea si un post mai sus, mai ales ca are si diploma si mai stalceste si cateva cuvinte in engleza ( il veti recunoaste simplu, dupa postarile in engleza: “Me and my team after victory!”)

In viata personala situatia devoratorului de cariere este si mai sumbra: cei mai multi sunt prieteni cu alcoolul ( “Ca deh, sa mai uite de necazuri”),  copiii il ignora, sotia il critica ( sau sotul o iubeste doar in ani bisecti), se refugieaza in seriale de televiziune, care aduc un pic cu situatia din viata lui / ei, nu are prieteni ( aici nu ii luam in considerare pe cei pe care ii cumpara cu diverse beneficii personale), iar unii devin chiar impatimiti ai jocurilor de noroc sau ai pariurilor sportive ( pentru ca la cata experienta au in lumea sportului, ar fi si pacat sa nu isi rotunjeasca un pic veniturile).

Si uite asa “ala mic de respira greu” se cocoata pas cu pas, pana spre varful ierarhiei pentru a vedea toata lumea ce a ajuns el. Doar asa il poate recunoaste tot satul cand apare la TV si isi da cu parerea despre orice. El / ea, obligatoriu, le stie pe toate. Si culmea, chiar incepe sa creada ca le stie pe toate! Chiar daca aduce a delir, pentru el este o stare de fapt, este telul pe care si l-a pus in cap atunci cand ceilalti copii radeau de el la locul de joaca, atunci cand mama zbiera la el din toti rarunchii, cand tatal il mai troznea sub efectul elixirelor, intrebandu-l / o retoric: “La cat de prost esti, ma intreb al cui oi fi!?”

De asemenea, daca priviti in urma, la cariera pe care ilustrul antrenor a avut-o ca sportiv  veti constata ca acesta nu a reusit nimic, fie ca a stat in umbra celor care s-au dedicat cu adevarat sportului, fie a terminat-o subit, “in urma unei accidentari cumplite la degetul mic”, care i-a curmat sansele de a deveni campion.

Si uite asa parvenitul, lipsit de educatie, cultura si competenta ajunge sa judece cariera unor copii, aflati la inceput de drum, ii critica, ii invalideaza, solicita beneficii din partea parintilor pentru a le da o “sansa” celor mici, imprastie dejectii verbale, in vazul tuturor, umilind copiii, sfidand orice norma de conduita, fara a se gandi vreo clipa, ca el este cel care faureste o mare parte din dezastrul in care se regaseste sportul romanesc, in momentul actual.
Mai mult decat atat, aceste personaje se strecoara cu o abilitate iesita din comun, pana spre varful ierarhiei, regasindu-le azi si la nivelul seniorilor. Poate asa va explicati de ce performanta incepe sa lipseasca, in sportul romanesc. Selectiile facute pe criterii „subiective”, lipsa de profesionalism si de moralitate, obligatiile si nepotismele au ajuns sa sufoce un fenomen plin de resurse, dar  lipsit de mijloace de exprimare a potentialului sportiv.

Respectati sportul!

Psiholog sportiv Andreas Hniatiuc

7 Comments

  1. Donosa Titus spune:

    Un articol care ilustrează un mare adevar despre ceea ce se întâmplă în sportul românesc, la nivel de juniori! Părinții trebuie să deschidă bine ochii, când aleg sa-si îndrume copiii, către astfel de antrenori! Stă în puterea noastră să schimbăm lucrurile! Trebuie sa le dam părinților alternative. Din pacate, sunt persoane care cred, ca daca au o diploma si au vizualizat câteva „filmulete” pe youtube, sunt si mari antrenori.

    • Prof.Botoiu Romulus-kinetoterapeut spune:

      100/100,adevărat Superbă relatare a celor ce se întâmplă-din păcate-in sportul nostru juvenil.Cind fundația nu-i sănătoasă….nu este cum să promovezi și să duci construcția la finalizare

  2. Doina Croitoru spune:

    Pe vremuri, cand aveam rezultate, deveneai antrenor doar pe doua cai: reuseai sa intri (45 pe loc) si sa iti dobandesti diploma de la IEFS – singura institutie de invatamant superior de profil din tara, sau faceai Scoala de Antrenori din subordinea CNEFS (mai ales pentru „exotice” – alpinism, parasutism, carting s.a.)
    Acum UNEFS (numele actual al IEFS) are doar 8% din totalul absolventilor de profil dintr-un an, iar Centrul National de Formare a Antrenorilor accepta drept cursanti absolventi de liceu FARA DIPLOMA DE BACALAUREAT. Nu ma credeti? Verificati la http://www.anc.edu.ro/uploads/SO/antrenor.pdf punctul 1.1.3 – aprobat ANC 26.04.2017

    • BERBECARU MANUELA spune:

      ADEVARAT!! Dar mai avem o problema!! Se face reconversie profesionala la greu!! Ai teologie, ASE, etc. si faci reconversie pe educatie fizica!!!!

  3. Nic spune:

    Gresesti total. Copilul meu este o dovada in plus ca „vorba dulce mult aduce”. Dintr-un copil hiperactiv a ajuns sa aiba foarte bune rezultate la inot si sa ia constant 100 de puncte la toate concursurile scolare. Toate bazate pe rabdarea si intelegerea antrenorului si a invatatoarei de la scoala.
    Daca ai tipat macar o data la copilul meu nu te mai accepta in jurul lui si nu vei mai reusi sa ii captezi atentia.
    Urlatul la copii este pentru copiii de animale nu pentru puiii de om!
    Stilul „bland si ferm” merge la toata lumea.

  4. Dorin spune:

    Da, asa este… Advearat articol, adevarate comentariile. Totusi, poate Dna Psiholog ar trebui sa lucreze cu un sociolog sa vada si cauzele…

    Un om, pentru a lucra cu copii intr-un CSS trebuie sa fie profesor. Ce salarii aveau profesorii pana acum cativa ani? Intrai in CSS, parca-l luai pe Dzeu de picior: 2 antrenamente pe zi maxim (grupa de avansati + cea de incepatori) si competitii daca avea clubul bani sa se inscrie. Se intra deci pe pile si spagi. De aia unul care nu a vazut tatami-ul in viata lui nici macar la TV ajungea profesor de judo la vreun CSS- era profesor(termina EFS pe undeva cu modulul pedagogic luat), isi lua titularizarea si era finul/varul/ fratele cuiva…

    La privat, efectiv este alegerea parintelui.

    Oare este sanatos ca parintele sa isi doreasca sa-si vada copilul de 6-8 ani Campion Mondial la handbal? Sau ar trebui ca parintele sa vrea doar sa-si vada pustiul facand miscare si distrandu-se, sa invete disciplina, spiritul de echipa si respectul fata de reguli in primul rand si abia apoi, daca merita sa mearga mai departe? Aici intervine un alt paradox: incununarea eforturilor din antrenament este competitia. Iar la privat parintele trebuie sa plateasca acea competitie. Dar cand el vede ca joaca cu CSS-uri sau chiar cluburi private venite sa castige cu orice pret „Cupa Satelor” la categoria sub 8 ani, ori renunta sa mai finanteze deplasarile(scarbit fiind), ori intra in acest joc si vrea si el performanta de moment, autorizand antrenorul sa se comporte ca un ghiolban…

    Zic si io, sa ne imaginam cum ar fi daca nu ar mai exista presiunea financiara: infierent ca invingi ori ba, clubul tau va avea asigurate fondurile pentru participarea la turnee/campionate/festivaluri, tu, antrenor ai avea asigurat salariul, si ai fi evaluat peste 3-4 ani in functie de numarul si calitatea individuala a sportivilor „produsi”. Adica, un antrenor U17 sa zicem, ar fi evaluat peste 5 ani in functie de cati sportivi de echipa nationala de seniori sau tineret a scos, cati au semnat in prima liga, cati joaca in liga campionilor, cati in alte competitii europene, cati in a doua, etc… La sporturi individuale e mai simplu: cati au baremuri/timpi de calificare la JO/CM/CE, etc?

    Sa ne mai imaginam si ca la varful pirmaidei am avea metodisti care sa ne spuna de exemplu cum ar trebui sa joaca un jucator de linia a doua la rugby la CM din 2031? Inaltime/greutate/masa grasa/detenta/ nivel de manuire a balonului/pase/receptii/ nr de placaje pe meci, procentaj minim de placaje reusite? Antrenorul ar sti de acum ce trebuie sa lucreze cu un copil care are predispozitia morfologica pentru fiecare post. Asa, antrenam dupa ureche, dam toate mingile la al’mai mare sa castigam un meci, cel mai mare va ajunge la saturatie, cei mai mici sa vor scarbi ca nu vor juca cu adevarat…

    Cum ar mai fi ca Federatiile sa creeze un statut special cluburilor de „mini-orice”, si sa le asigure financiar pregatirea si participarea la competitii, cu conditia ca la sfarsitul perioadei de „mini”, adica la U14-U15 jucatorii de la 4-5 cluburi de „mini” sa plece la 1-2 cluburi de juniori gratuit si unde sa continue cu performanta… Daca un antrenor stie ca misiunea lui se incheie la o anumita varsta si ciclul se va relua, iar copiii formati de el vor ajunge in functie de munca lui in Centre de Excelenta sau macar in cluburi serioase, altfel ar munci. Vezi aici ce am mai spus despre evaluarea salariilor antrenorilor ceva mai devreme…

  5. Daniel Rosu spune:

    Asa este. O propunere…. Obiective numerice (număr de copii, sportivi în pregătire) în loc de obiective performantiale. Oricum nu ne mai apropiem de marile performante, cu sportul nostru de sera. Ele exista doar în campionatele interne, ca rod al numărului mic de sportivi. Avem federații cu pretenții care au antrenori ce iau salariul pt 2-3 sportivi, în medie. Oricine (antrenori, sportivi) poate obține câteva medalii pe an, pe baza faptului ca se acorda mai multe medalii decât sportivi în concurs. De aici iluzia valorii personale la antrenori, la sportivi, dar și mai grav… la părinți, care-și vad eșecul din viata răzbunat și astfel susțin sistemul. Dacă antrenorii ar trebui sa facă dovada numerica a efectivelor pentru care sunt plătiți, ar trebui sa recurgă la metode pedagogice, ca astfel le-ar pleca sportivii la alții…Dar ar trebui sa mai avem și infrastructura sportiva, ca acei alții sa aibă și ei poziții de sala, teren…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *