Eșecul naște demoni, succesul naște monștri.

Am observat de-a- ungul experienței că între succes și eșec este o linie subțire a echilibristicii mentale, cum ar fi faptul că eșecul îți poate ”intra la inimă” distrugând încrederea, motivația, ambiția, iar succesul „ți se poate urca la cap”.

Când ai de-a face cu sportivi care vin după o serie lungă de eșecuri, mintea acestora este deschisă la soluții; trebuie doar sa readuci treptat atenția acestora la cauzele care au dus la reușitele lor anterioare și să construiești treptat progresul și încrederea lor. Dar când ai de-a face cu sportivi care câștigă sau s-au obișnuit cu succesul, mintea acestora devine reticentă la mesajul cauzator al suferinței. Ei refuză momentan adevărul incomod știind că odată ce îl acceptă, ei trebuie totodată să accepte că credințele pe care și le-au construit despre ei atunci când câștigau sunt false (sunt mai bun decât x așa că trebuie să îl bat; dacă vreau pot să câștig cu oricine; mi se cuvine să îl bat pe x deoarece l-am mai bătut de câteva ori; cel mai bun câștigă iar eu fiind mai bun decât aceștia, ar trebui să câștig; sunt bine antrenat așa că nu aș vedea de ce să greșesc sau să joc prost etc). Deci pentru a accepta adevărul incomod, trebuie să renunți la privilegiile pe care ți le-ai câștigat de-a-lungul timpului. Cine crezi că e gata să facă acest lucru? Exact. Nimeni. Cu două excepții: cei modești și cei concentrați pe progres (care în cea mai mare parte sunt modești).

Misecuvinismul, monstrul care mă face să nu înțeleg ce se întâmplă cu mine

Am observat o sintagmă a presei din Romania, pe care probabil că o știți și voi: ”șofer de BMW”. În lumea contemporană avem această nouă categorie socială a șoferului de BMW. Ani la rândul râdeam de acești jurnaliști deoarece mi se părea că orice șofer este doar un șofer, indiferent de mașina pe care o conduce. Dar în contextul misecuvinismului, acest tip de șofer este un șofer privilegiat, care se simte frustrat când trebuie să circule regulamentar, când circulă în spatele coloanei de mașini mai încete. Când te obișnuiești cu privilegiile, crezi că ești special, că meriți mai mult, că poți orice, că tu ai o cale mai ușoară și mai rapidă. Succesul este acest privilegiu care te face să crezi despre tine că ești special, că nu ți se poate întâmpla nimic, că ți se cuvine să joci bine, să câștigi, să urci în clasament, să fii apreciat și mediatizat.

Doar că atribuirea succesului factorilor interni generali: ”am câștigat pentru că sunt bun”, ceea ce ne învață psihologia pozitiva, ne face să credem că atâta timp cât suntem buni, va trebui să câștigăm mai departe. Dar în sport și în competiții, pe de-o parte toți sau aproape toți sunt buni, pe de altă parte, uneori cei mai buni pierd repede și deseori vedem surprize plăcute ale unor sportivi care vin neanunțați și câștigă.

De ce câștigă?

Pentru că sunt buni. Corect, dar toți sunt buni.

Pentru că au muncit mult. Corect, dar toți muncesc mult.

Pentru că s-au concentrat, au fost liniștiți și au putut gândi limpede soluțiile cele mai bune.

Pentru că au avut noroc. Corect.

Pentru că sunt curajos, perseverent, dedicat. Corect.

Pentru că.… și poți identifica o serie de factori cauzatori. Succesul este cauzat de mulți factori, unii generali (sunt bun, pregătit), alții specifici (m-am concentrat, am găsit soluții, am avut un mindset bun, am progresat).

Deci, misecuvinismul este acel privilegiu care mă face să cred lucruri frumoase despre mine, dar totodată mă face să nu îmi asum responsabilități, riscuri, curaj și perseverență. Devin anxios, imi pierd atitudinea, mă concentrez pe ceea ce aș putea pierde, și nu mai dau ceea ce am mai bun din mine. Oscilațiile din joc, teama de a pierde avantajul creat, atitudinea proastă, slaba concentrare, blocajul, toate acestea își găsesc reședința în această credință că ești special, ai merite deosebite, iar acum ți se cuvin avantajele câștigate.

Ioan Popoviciu, psiholog sportiv