Eroul din sportul de performanta

De ce ne plac eroii?  De ce căutăm zilnic povești de succes? De ce, emisiuni TV de tipul ”România are talent”, sau ”Am întâlnit și români fericiți” sau ”Povești de succes în antreprenoriatul românesc” atrag atenția publicului larg consumator de spectacol? Succesul atrage! Succesul face rating.

De ce, în ciuda iubirii pe care o avem pentru eroii noștri, sunt atâtea voci care vor să-i transforme în ”îngeri decăzuți”?  De ce, totuși există atâtea voci care doresc să murdărească imaginea ”perfectă” a campionului, sau eroului, sau a celui care are succes?

Hagiografia (descrierea într-o lumină ”perfectă” a unui erou) nu are nimic de a face cu Hagi. Deloc. Hagiografia este o portretizare psihologică a unui personaj în care autorul îngroașă caracteristicile pozitive pe care vrea să le evidențieze. Aceste caracteristici reprezintă valorile după care autorul descrierii se ghidează în viață. Ca om de știință aplecat asupra fenomenului sportiv de succes, nu pot să nu observ atât imaginea personajului portretizat în descriere cât mai ales, valorile subiective pe care autorul însuși  le zugravește în acea portretizare literară. Defapt, în fiecare descriere avem mai degrabă două descrieri în una (prima, a personajului descris, și a doua, a valorilor subiective ale autorului care descrie).

Hagi este eroul anilor 90. Înainte am avut-o pe Nadia Comăneci. Ea este eroina de la Montreal. Este campioana de nota 10. Dacă la școală nu putem da note mai mari de 10, înseamnă că 10-le Nadiei reprezintă perfecțiunea. Înainte de Nadia, i-am avut pe Năstase, Patzaikin sau Iolanda Balaș. După Hagi i-am avut pe Chivu, Vaștag și mai nou pe Neagu sau Halep. Defapt, ceea ce este Halep în tenis, Neagu este în handbal.  Și totuși, acești eroi ai sportului din România, dincolo de gradul ridicat de apreciere și popularitate, au creat și o poveste mai puțin plăcută, și defapt ea nu vorbește atât de mult despre ”eroii” sportivi, cât mai ales despre noi, ceilalți. Dar ce spun poveștile lor de succes despre noi ceilalți….care nu avem același succes…? Dacă opera literară,  hagiografia, tabloul, sau sculptura unui artist ne comunică un mesaj direct, explicit pe care îl înțelegem cu toții, ce mesaj implicit trebuie să ne prezinte aceste lucrări? Depinde de autor dar și de cititor. Depinde de ceea ce nu spune, sau ceea ce lasă să nu se înțeleagă la prima citire (vedere, înțelegere).

Succesul sportivilor de azi vorbește foarte multe despre triectoria, alegerile, mentalitatea învingătorului. Un erou nu este erou dacă nu a plecat de acasă (dintre noi), dacă nu și-a găsit misiunea specială pentru care este gata să se sacrifice, dacă nu urmărește atent sfaturile unui mentor spiritual, dacă nu s-a luptat cu condiția sa de viață depășind bariere, lovindu-se de obstacole, ieșind din mlaștină, înfruntând frica sau respingerea socială ca mai apoi să se întoarcă învingător printre noi,  pe strada de unde a plecat. Eroul reprezintă pentru omenire, modelul de succes, ceea ce vrem să fim cu toții.

În psihologia socială a valorilor, (studiul acelor principii care sunt foarte importante pentru o societate) eroul face parte, alături de simboluri și narațiunile de succes, din indicatorii măsurabili a valorilor sociale răspândite cultural. De exemplu, ”culoarea roșie” reprezintă sângele martirilor, valoarea de sacrificiu pentru apărarea țării. Acest roșu apare ca simbol

pe steagul nostru și avem nenumărate poezii, cantece și narațiuni care transmit aceste valori mai departe de la o generație la alta. Valoarea este sacrificiul, jertfa, punerea interesului național mai presus de cel personal.

Dar în sport, ce reprezintă eroul? Eroul trebuie să respecte aceleași condiții prezentate de Campbell. El trebuie să fie unu dintre noi, un simplu om. Să fie, dacă se poate, de pe ”strada noastră”.  Trebuie să îl fi văzut antrenându-se, trecând aceleași etape ale creșterii la fel ca noi. Trebuie sa aibă o misiune specială (un titlu de campion, un grand slam, o medalie olimpică, câștigarea unui trofeu care se câștigă cu sacrificii). Pentru această misiune, el trebuie să se sacrifice, să plece de acasă, să se lupte cu frica, cu el însuși, cu dorințele și limitele sale, dar și cu adversarii, cu condițiile de viață. și de ce nu cu criticile pe care le primesc. Eroul are un mentor, un părinte (poate chiar unul spiritual), un antrenor, un psiholog, cineva care crede în el și în misiunea sa, care îl inspiră și îl sfătuiește în călătoria sa. Apoi eroul trebuie să câștige marele premiu, comoara mult râvnită, și dacă se poate, să păstreze o imagine imaculată. În final, nu ești erou dacă nu te întorci înapoi pe strada de unde ai plecat, dacă nu dai mai departe generațiilor de după tine, vecinilor, celor care au crezut (în) și s-au hrănit cu visul eroului. Ce poate da înapoi eroul? El poate oferi sfaturi, lecții, principii, chiar se poate da pe sine ca model.

Psihologia învingătorului promovează valoarea curajului, a perseverenței și autocontrolului. Medalia sau trofeul reprezintă simbolul. Eroul este personajul model, arhetipul (este eul nostru ideal). Eroul este ceea ce ar fi trebuit să fim dacă….credeam mai mult în noi….dacă munceam mai mult….dacă aveam alte condiții….dacă aveam oamenii potriviți lângă noi.

Când ne întâlnim cu eroii noștri apar două mesaje extrem de puternice și unul strigă mai tare ca celălalt. Primul este legat de admirația celui mai bun, a celui care a învins. Este admirația față de ideea de sacrificiu, perseverență, autocontrol, valorile după care ne ghidăm dacă dorim succesul. Succesul lor ne arată că și noi putem. Pe undeva, ne identificăm cu succesul lor și vrem sa fim contaminați. Al doilea mesaj, mai latent, care nu apare direct, (el este ascuns, implicit) este defapt ceea ce nu se spune dar se trăiește și transpiră în limbajul forumurilor. Eroul este oglinda slăbiciunilor, a complexelor și defectelor noastre. Eroul ne arată cine suntem noi cu adevărat. De aceea, azi, mai mult ca oricând, oamenii se împart în două tabere. Una a celor care își laudă eroii, și cealaltă a celor care își murdăresc eroii. Cei care le critică azi pe Simona Halep, sau pe Neagu, sau pe Ponor, nu o fac pentru ceea ce reușesc aceste fete să realizeze, nici pentru imperfecțiunea acestor campioni. Nicidecum. Le spun de pe acum acestora să își vadă mai departe de misiunea lor. Acești oameni, dacă s-ar uita atent în oglindă, ar vedea motivul criticii lor. E acolo în fața lor, în conștiința lor. Frica, ura, regretul, complexul de inferioritate este ceea ce înțelegem noi atunci când vedem ”tabloul imperfect al eroului din sport”. Specialiștii români critică numirea unui antrenor străin la Naționala de handbal, sau de fotbal a României, nu pentru că aceștia au o imagine șifonată sau sunt lipsiți de valoare, ci pentru că succesul lor, arată foarte puternic către insuccesul neasumat al celor mai mulți. Aici nu este vorba de un discurs cu valori naționaliste sau meritocratice, ci este mai degrabă un discurs al complexelor de inferioritate netratate, a fricilor, a vocilor interne neîncrezătoare, a regretelor și insucceselor noastre. Sunt multe aceste voci critice? Judecați dumneavoastră!

Psiholog sportiv Ioan Popoviciu

Sursa foto: Google.com